In primul rand, trebuie retinut ca instanta este obligata din oficiu sa-si verifice competenta generala, materiala si teritoriala exclusiva; cea de drept comun si cea alternativa nu se verifica fiindca este reglementata prin norme de ordine privata si numai in masura in care paratul va invoca exceptia, instanta se va putea pronunta. Asadar, instanta este obligata, inainte de a incepe orice in litigiul respectiv, sa isi constate competenta prin incheiere interlocutorie – poate fi atacata odata cu fondul.
Repartizarea pe sectii sau complete. In cazul repartizarii gresite pe sectii sau complete specializate, verificarea acestei repartizari nu trebuie facuta nici macar la primul termen, ci instanta este obligata sa faca aceasta verificare in faza de regularizare, prin urmare fara citarea partilor, iar daca in acea faza va constata ca sectia sau completul nu este corespunzator, va trimite cauza printr-o incheiere la sectia sau completul corespunzator. Caracteristica acestei reguli este ca se va produce inainte de primul termen, faza de regularizare a cererii de chemare in judecata fiind una prealabila comunicarii cererii de chemare in judecata paratului. Aceasta etapa se petrece fara stiinta paratului sau a reclamantului.
Potrivit art. 200 NCPC, in cazul in care cauza nu este de competenta sa, completul caruia i-a fost repartizata cauza dispune, prin incheiere, data fara citarea partilor, trimiterea dosarului completului specializat sau sectiei specializate competente doar din cadrul instantei sesizate. Formularea este putin gresita, fiindca sectiile si completele nu atrag o problema de competenta, ci de repartizare care se rezolva potrivit regulilor de competenta. Competenta se stabileste numai prin lege, conform art. 126 din Constitutie; competenta sectiilor sau completelor este stabilita de colegiul de conducere al instantelor.
Incheierile date in procedura de regularizare nu au autoritate de lucru judecat; procedura de regularizare este o procedura necontencioasa (toate incheierile in aceste proceduri nu au autoritate de lucru judecat) si a fost realizata fara participarea partilor, astfel ca nu li se poate opune o eventuala autoritate. Partile, la primul termen, pot ataca problema repartizarii dosarului sectiei sau completului.
Regimul de invocare
Daca procesul este pendinte si se doreste invocarea necompetentei instantei, se va invoca pe calea exceptiei. Insa, daca nu s-a invocat exceptia si s-a pronuntat o hotarare judecatoreasca, dar se doreste a critica faptul ca instanta care a pronuntat hotararea este necompetenta, nu se mai invoca exceptia, ci se va invoca necompetenta instantei pe calea cailor de atac.
Exceptia de necompetenta se invoca in mod diferit, in functie de caracterul absolut sau relativ al competentei, deci dupa cum norma de competenta ce se pretinda ca a fost incalcata este de ordine publica sau de ordine privata.
Exceptia de necompetenta absoluta (de ordine publica)
Este competenta generala si poate fi invocata de catre oricare dintre parti, procuror sau de instanta din oficiu. Invocarea se poate face in orice stare a pricinii, inclusiv direct in recurs. Masura este logica fiindca “necompetenta generala” ar inseamna ca instantele nu sunt competente in ansamblul lor, nici macar cea de recurs; nu se acopera niciodata, decat prin definitivarea hotararii. Au acelasi regim si normele de competenta statala, in sensul invocarii necompetentei instantelor romane.
Normele de competenta materiala. Sunt de ordine publica, pot fi invocate tot de catre oricare dintre parti, procuror sau de instanta din oficiu, insa, numai pana la primul termen de judecata la care partile sunt legal citate in fata primei instante. Legiuitorul a oferit dimensiunea generalitatii invocarii de catre toti cei implicati, dar i-a amputat durata; de ce? trecand de primul termen, competenta va trebui sa se consolideze iar aceasta chestiune sa nu mai apara in cursul procesului; in plus, orice chestiune de necompetenta atrage nulitatea actelor anterioare, inclusiv a hotararilor, fapt ce ar fi dus la casari cu trimitere si luarea de la 0 a procesului. Intre rigoare si celeritate, legiuitorul a ales celeritatea in aceasta situatie.
Normele de competenta teritoriala exclusiva. Se aplica acelasi regim ca cel de la competenta materiala.
Exceptia de necompetenta relativa
Normele de competenta teritoriala de drept comun si alternativa. Sunt reglementate prin norme de ordine privata si pot fi invocate numai de catre parat prin intampinare sau, daca nu este obligatorie, cel mai tarziu la primul termen de judecata la care partile sunt legal citate. De regula, prin intampinare se invoca fiindca lipsa obligativitatii intampinarii este exceptia; va trebui un text special pentru a prevedea ca intampinarea nu este obligatorie.
Solutionare
Intotdeauna exceptia de necompetenta se rezolva prioritar fata de restul problemelor ce vizeaza fondul litigiului.
Exceptia se repinge. Daca instanta respinge exceptia, deci declarandu-se competenta, va pronunta o incheiere interlocutorie, care leaga instanta, nemaiputandu-se reveni asupra acestei incheieri. Incheierea poate fi atacata cu apel sau recurs numai odata cu fondul.
Exceptia se admite. Daca este admisa, instanta pronunta o hotarare de declinare a competentei care nu este suspusa niciunei cai de atac. Insa, in ipoteza in care se trimite la o alta sectie sau complet din cadrul aceleiasi instante, pe ideea gresitei repartizari, nu se pronunta o hotarare, ci o incheiere – nici aceasta nu este supusa niciunei cai de atac. Asadar, declinarile la alta instanta se pronunta prin hotarare, iar dezinvestirile se pronunta prin incheiere.
Insa, in situatia in care competenta apartine unui organ fara activitate jurisdictionala, instanta nu va mai pronunta o declinare a competentei, ci va respinge prin hotarare cererea ca inadmisibila. Aceasta hotarare are alt regim juridic comparativ cu cea de declinare, fiindca cea de declinare presupune o reluare a procesului, pe cand aceasta presupune ca nu va mai putea fi reluat, avand un caracter peremptoriu; va trebui forumlata o noua cerere in fata organului fara activitate jurisdictionala. Asadar, hotararea de respingere a cererii ca inadmisibila se va putea ataca cu recurs la instanta ierarhic superioara. Aceeasi este solutia si daca cererea este respinsa ca nefiind de competenta instantelor romane.
In cazul declinarii, prin aceeasi hotarare se dezinveste o instanta si se investeste o alta instanta, procesul continuand in baza aceleiasi cereri, fara alte costuri pentru parti, avand caracter dilatoriu. Insa, in cazul respingerii ca inadmisibila sau ca de necompetenta instantelor romane, hotararea are caracter peremptoriu, fiind necesara formularea unei noi cereri la un alt organ sau in alta tara, implicand alte costuri si proceduri.
Ca mentiune, daca instantele judecatoresti constata ca este competent un organ cu activitate jurisdictionala, solutia va fi aceea de declinare a competentei. Numai daca nu are activitate jurisdictionala se respinge ca inadmisibila.
Hotararea de declinare a competentei
- Are un efect de dezinvestire a instantei si investire a altei instante. Hotararea nu poate spune doar ca este necompetente, ci trebuie sa indice si care este instanta competenta si sa ii trimita dosarul. De obicei, instantele se investesc prin cererea partilor, pe cand in aceasta situatie instanta se investeste prin hotararea unei alte instante.
- Hotararea are autoritate de lucru judecat numai pentru instanta care a pronuntat-o, nu si pentru cea indicata ca fiind competenta. Aceasta la randul ei isi va verifica propria competenta si, daca ajunge la concluzia ca nu este competenta, va trimite cauza fie instantei care si-a declinat initial competenta (conflict negativ de competenta), fie unei terte instante (declinare succesiva).
- Actele de procedura efectuate de instanta necompetenta sunt lovite de nulitate; nulitatea intervine de drept. Ca exceptie, probele administrate pot fi castigate judecatii chiar daca au fost administrate la o instanta necompetenta. Instanta care se va stabili ca fiind competenta va putea dispune refacerea acestora numai daca sunt motive temeinice.
- Particularitate: In cazul parcurgerii procedurii de regularizare si dupa ce a fost finalizata in fata unei instante, daca se declina competenta, nu se va mai relua procedura de regularizare la instanta stabilita drept competenta, ci ea va da direct termen in sedinta publica.
__________________________________________________
Bibliografie:
Traian Briciu, note de curs 2016
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grila. Editia 3, Editura All Beck, 2005
Mircea N. Costin, Ion Les, Mircea St. Minea, Dumitru Radu, Dictionar de drept procesual civil, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, în conformitate cu art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în cazul încălcării normelor de competenţă teritorială, în afară de cea exclusivă, excepţia de necompetenţă de ordine privată (relativă) poate fi invocată numai de către pârât şi numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Prin urmare, instanţa nu poate să invoce din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale, întrucât, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa în această situaţie este de ordine privată, şi nici reclamantul, deoarece art. 130 alin. (4) C. proc. civ. prevede că, dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei. Verificarea depunerii în termen a întâmpinării se face din oficiu. Consecinţa nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, decât legea prevede altfel. Decizia nr. 1699 din 18 iunie 2015 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect conflict negativ de competență
