Este un remediu ce consta in obligatia creditorului, in ipoteza ajungerii obligatiei la scadenta fara a fi executata, de a acorda debitorului un termen suplimentar in care acesta sa-si execute obligatiile contractuale. Daca nu i s-a acordat debitorului acest termen sau este prea scurt, debitorul va beneficia de un termen rezonabil. Asadar, creditorul este obligat sa acorde debitorului “a doua sansa”, inainte de alte actiuni concrete; legea a droit sa protejeze debitorul si sa salvgradeze contractual. In dreptul german, aceasta punere in intarziere este folosita si la asigurarea unor probe in favoarea creditorului, demonstrand neexecutarea mai usor.
Astfel, daca obligatia nu este executata la scadenta, creditorul va fi tinut sa-l someze pe debitor sa-si execute obligatia contractuala, acordandu-I in acest scop un termen de executare, termen ce va depasi scadenta obligatiei (daca vanzatorul nu primeste banii la scadenta, el nu poate cere rezolutiunea contractului, ci este obligat ca mai intai sa acorde cumparatorului inca un termen rezonabil de plata).
Termenul suplimentar este o conditie obligatorie pentru a putea cere urmatorele remedii legale (executare silita, rezolutiune, daune-interese). Ca exceptie, acordarea acestui termen nu e necesara daca debitorul este pus in intarziere de drept, ca urmare a unei prevederi legale sau a unei clauze contractuale ce prevedea punerea de drept in intarziere (spre exemplu, daca debitorul nu-si executa obligatia la data scadenta, acesta va fi pus de drept in intarziere).
Conditii:
- Forma punerii in intarziere sa fie facuta in scris si comunicata debitorului prin orice mijloc care asigura dovada comunicarii, adica prin executor judecatoresc sau orice alt mod. Punerea in intarziere poate avea loc si prin cererea de chemare in judecata.
- Punerea in intarziere a debitorului trebuie sa includa acordarea unui termen rezonabil de executare, termen ce se calculeaza din ziua comunicarii notificarii.[1] Ca exceptie, conditia punerii in intarziere nu este necesara daca debitorul a fost pus de drept in intarziere. Spre exemplu, se poate stipula printr-o clauza contractualaa obligatia a carei neexecutare atrage rezolutiunea sau rezilierea de drept a contractului (pactul comisoriu).
- Debitorul va fi de drept in intarziere daca:
- Exista o stipulatie contractuala
- Exista o prevedere legala
- Cand obligatia contractuala a debitorului nu putea fi executata in mod util decat intr-un anumit termen sau avea caracter urgent
- Cand, prin fapta sa, debitorul a facut imposibila executarea in natura a obligatiei sau a incalcat o obligatie de a nu face (spre exemplu, a incalcat obligatia de neconcurenta; termenul suplimentar nu mai are sens).
- Cand, anterior notificarii, debitorul si-a manifestat neindoielnic fata de creditor intentia de a nu executa obligatia sau refuza sau neglijeaza in mod repetat sa-si execute obligatiile cu executare succesiva (chiriasul nu plateste in mod repetat).
- Cand nu a fost executata obligatia de a plati o suma de bani, asumata in exercitiul activitatii unei intreprinderi
- Cand obligatia se naste din savarsirea unei fapte ilicite extracontractuale (raspunderea civila delictuala).
- Debitorul va fi de drept in intarziere daca:
Toate aceste cazuri de drept trebuie dovedite de catre creditor. Orice stiuplatie contrara se considera nescrisa.
Efectul punerii in intarziere. Creditorului I se suspenda dreptul de a cere executarea silita in natura sau rezolutiunea, insa poate invoca exceptia de neexecutare sau poate cere daune-interese. Debitorul va raspunde de la data punerii in intarziere, de orice pierdere, cauzata chiar si de caz fortuit. Daca debitorul a facut o oferta de executare creditorului, iar acesta refuza s ao primeasca, debitorul nu poate fi considerat pus in intarziere. In situatia in care sunt mai multi debitori – codebitorii solidari – punerea in intarziere a unuia va produce efecte si in privinta celorlalti.
_____________________________________________________
Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligatiile, Ed. Universul Juridic, Bucuresti 2015
[1] Potrivit art. 1326 NCC, actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile. Luarea la cunoştinţă a actului este prezumată, în genere, din momentul primirii declaraţiei de voinţă de către destinatarul actului. Actele supuse comunicării nu se formează şi nu-şi produc efectele decât din momentul în care au fost aduse la cunoştinţa destinatarilor lor.
